Unduire

În aprilie și mai am funcționat mai mult pe pilot automat. De vină a fost depresia care m-a luat ostatică și-a cerut drept răscumpărare lucruri pe care n-aveam de unde să i le ofer. Și în linie cu tema acestui an, și de data asta mi-am luat o lopată-n nas când am ars-o autentic și vulnerabil. E ca și cum de fiecare dată când încerc să repar ceva sau să mă arăt așa cum sunt, cu bune și cu (multe) rele, reacția oamenilor e cea a celui ce dă nas în nas cu o viperă-n pădure – fără mișcări bruște, retrăgându-se încet, și apoi luând-o la fugă, uitându-se cu scârbă-n urmă.

Pe de altă parte, chiar sper că Universul Bun îmi trimite ceea ce-mi trebuie, nu ceea ce vreau, deși câteodată îmi dau seama cât de mult mă împotrivesc să fac ceea ce-ar fi firesc într-o situație dată. În clipele alea sunt ca o piesă de domino. Una dintr-un șir ce șerpuiște rapid spre mine și care se bălăngăne puțin când este atinsă dar care nu cade. Și-a naibii nu cade de frica a ceea ce ar urma, nu că n-ar obosit să se țină bățoasă.

Cu toții avem traume. Unele mai mari, altele mai mici. Unii au traume despre care poți vorbi, ba chiar trimite la defilare în lume, că doar ne place să ne zgâim unii la dramele altora. Alții le-nchid în sine, fără a putea să le îngroape atât de adânc cât să nu mai iasă la suprafață la o dată anume ori la minutul 40 dintr-un episod dintr-un serial oarecare.

Câteodată traumele astea generează ondulații din adâncurile tale și te tulbură atât de rău că devii de nerecunoscut, chiar și pentru sine. Și ca să te ia la mișto, Universul Rău îți trimite ce-ți doreai mai mult. Și n-ai cum să oprești undele din trecut. Și eșuezi.

Foto: Biel Morro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *