București

Spurcații din boscheți

Parcul Tineretului

Cred că aveam 4 ani când am desenat prima dată o pulă. Și să ne înțelegem, nu știam ce desenez, dar după cum ai mei mi-au smuls foile și creioanele colorate din mână, am înțeles că nu era ceva ce aveam voie să pun pe hârtie. Era ceva rău, deși nu știam ce anume era.

Desenul care a tulburat liniștea familiei în acea după-amiază de primăvară târzie nu apăruse pentru că descoperisem vreo revistă deocheată prin casă. Și cum se întâmpla prin ’91-’92, nici nu era ceva ce văzusem pe internet ori la televizor. Nu, nu. Era un desen inspirat din viața reală. Mai exact, era rezultatul unei noi întâmplări, dintr-un lung șir, în care un bărbat se masturba lângă un loc de joacă pentru copii, în Parcul Tineretului.

Probabil că mulți alți copii dintre cei alături de care mă jucam în parc au desenat la un moment dat un om cu 3 picioare, agitându-și și ei părinții. Deși bunicile și mamele noastre încercau să ne ferească privirea de ceva ce nu ar fi trebuit să vadă niciunul dintre noi la vârsta aia, nu reușeau întotdeauna. Când mulțimea fuge dintr-un loc anume, e cumva normal să te uiți cum arată pericolul. Iar pericolul era întotdeauna un bărbat singur, întotdeauna purtând vreo căciulă sau șapcă, întotdeauna în picioare, întotdeauna cvasi-ascuns după niște tufe sau copaci, cât să știi că e acolo și să nu ai dubii vizavi de ce face. Când era reperat de vreo femeie, ea zicea tare, cât să audă toată lumea, “auoleu, a venit iar spurcatu’ ăla” ori “ptiu, nenoricitu’ dracu'” și toate mamele și bunicile știau că trebuie să-și ia copii pe sus și să plece spre alte locuri de joacă.

Deși nu înțelegeam de ce trebuia să abandonăm câte un loc de joacă din senin, cumva mi se întipărise în minte că bărbații din boscheți sunt un semn rău.

De când a apărut #metoo, mi-am dat seama că o mare parte a oamenilor (da, femei și bărbați) sunt victimele unor agresiuni sexuale de foarte mici. Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, mai suntem și învățați că e rușinos să vorbim, întrebăm, desenăm despre ce am văzut ori ce ni s-a întâmplat. Iar rușinea de a ți se fi întâmplat ceva e foarte puternică, de neînvins pentru mulți.

Ce a făcut #metoo a fost să demonstreze că în momentul în care vorbești despre ceva considerat rușinos, rușinea își pierde din putere. Când cineva povestește în văzul lumii despre o agresiune sexuală, asta îi ajută și pe alții să se simtă pregătiți să împărășească ceva ce li s-a întâmplat și povestea lor dă curaj mai departe.

În ziua în care mie mi-au fost luate creioanele colorate, spurcatu’ probabil că a ajuns acasă, unde nevasta și copiii îl așteptau cu cina pregătită. Și probabil că a fost sunat și de maică-sa, care era foarte mândră de fiul ei, și-au râs, și-au povestit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Habar nu avem cine sunt spurcații de lângă noi până când cineva nu-și face curaj să povestească. Și când aflăm, de foarte multe ori suntem suprinși.

Foto: Léonard Cotte prin Unsplash

No Comments Found