H. H.

„… traind in deplina libertate la care ajunsese, Harry constata dintr-odata ca libertatea lui era de fapt moarte, ca ramasese singur, ca lumea ii dadea pace intr-un mod ingrijorator, ca oamenii nu-l mai interesau deloc, ba chiar ca propria persoana nu-l mai interesa, ca incepuse sa se sufoce incetul cu incetul in aerul tot mai rarefiat al independentei si insingurarii sale. Caci acum situatia se schimbase, iar singuratatea si independenta nu mai reprezentau nazuinta si scopul, ci destinul, condamnarea lui, dorinta magica i se indeplinise, si el nu mai putea sa dea inapoi, nu-i mai era de niciun folos sa-si intinda bratele, animat de dor si de bunavointa, in intentia de a se uni cu ceilalti din jurul sau, acum era parasit de toata lumea. Cu toate acestea, nimeni nu-l ura si nu-i arata dezgust. Dimpotriva, avea foarte multi prieteni. Multi oameni il agreau. Dar nu avea parte decat de simpatie si amabilitate, era invitat, i se faceau cadouri, i se adresau scrisori dragute, insa nimeni nu se apropia de el, nimeni nu dorea si nici nu era in stare sa-i impartaseasca modul de viata. Era inconjurat acum de aerul celor singurarici, de o atmosfera de calm, lumea inconjuratoare aluneca, se indeparta de el, caci se gasea incapabil sa intretina relatii si nici vointa, nici dorul nu-i puteau infrange aceasta neputinta. Iata care era una dintre caracteristicile importante ale vietii sale.” Lupul de stepa – Hermann Hesse.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *