Căutări

A fost ca și cum am murit și n-a obsevat nimeni

depresie

Am încercat să reconstitui anul pe care l-am pierdut dar puținele fotografii pe care le-am găsit în telefon nu ajută. Pe 28 decembrie 2016, la 18:21, am pozat o lustră cu cinci brațe și doar trei abajururi. Pe 16 septembrie am pozat marmura plină de fosile de la Politehnică. 6 august, screenshot cu „Monografia satului Valea Lupului, orașul Pătârlagele, jud.Buzău (2009)”. 4 august, curtea unui doctor de familie care m-a certat că mi-am spus prenumele înaintea numelui când am sunat să-mi fac programare. 28 mai, un stâlp de iluminat de pe Splaiul Unirii. 11 februarie, programul Bibliotecii Naționale a României. 20 noiembrie 2015, ora 4:35 pe ceasul din bucătărie după o noapte de lucrat la un newsletter.

Lipsește seara de iarnă când am așteptat jumătate de oră o necunoscută în fața Starbucks-ului de la Unirii pentru că nu m-am putut convinge că aș putea suporta privirile celor dinăuntru dacă aș intra singură. Lipsesc zecile de mesaje directe și SMS-uri scrise și șterse pentru că nu știam dacă cineva ar vrea să le primească. Lipsește și seara în care am înțeles cât de subțire e zidul care desparte durerea ta de cea pe care o simte cineva care te iubește.

De 17-18 ani trăiesc episoade depresive. În spațiul dintre două perioade întunecate poate fi nimic sau pot fi cei mai fericiți ani din viața mea. Cel mai recent episod e unul început prin 2015-2016. M-am retras în sine mai mult decât o făcusem până atunci. Am tăiat, șters, blocat, fărâmat, extirpat orice punte de comunicare cu lumea sau oamenii la care țineam. Nu puteam vedea nici măcar 24 de ore în viitor și nu voiam să deranjez prin simplul fapt că exist. Și dacă mă forțam să mă joc pe mine într-o piesă pe scena lumii din afara capului meu, jucam prost – prea emoțional, cu prea puțină încredere, neconvingător.

Am apucat cu două mâini degetul întins spre mine de un om drag. Am făcut terapie. Am muncit mai puțin. M-am iertat mai des. Am ieșit din prăpastia cea nouă, dar cumva am ieșit alt om. Și pare că e un om pe care nici eu nu-l cunosc prea bine, dar e un om cu mai toate țiglele pe casă.

Cu toate astea, stau și mă gândesc la anul meu lipsă – cel trăit pe pilot automat – și mă minunez de cât de ușor a fost să dispar. Aproape ca în „Real Women Have Bodies”, povestirea scrisă de Carmen Maria Machado. Mă tem că îi lăsăm pe prea mulți oameni să ne scape printre degete și-o facem din neștiință ori pentru că se pricep de minune să ne mintă că sunt bine.

0 Shares

No Comments Found