Ofuri

Accepting This Body

Trăim în niște cutii din carne și oase pe care învățăm să le apreciem abia când ne lovește dorul de versiuni ale lor de acum mulți ani. La 17 ani eram dezgustată de ceea ce vedeam în oglindă, la 26 mă obișnuisem ceva mai mult cu imaginea. Acum îmi dau seama de cât de bune erau, de fapt, trupurile respective. Pe atunci nu mă durea spatele, nu mă trezeam mahmură după o singură bere.

Ca o garnitură a unui robinet, corpul se uzează cu timpul. Nu trebuie să-l lovești de ziduri, să-l arunci pe scări, să-l înțepi cu ceva zi după zi ca să-l strici. E de ajuns să respiri. Simplul fapt că ești în viață îl uzează.

Încep și eu să-mi dau seama că tinerețea e irosită pe tineri. La 17 ani habar nu aveam că o să vină o vreme în care ceva atât de simplu ca îmbrăcatul unei haine o să devină dureros, pentru că niște vertebre s-au șucărit de la atâta muncă de birou. Nu mi-a trecut prin minte nici c-ar putea veni o vreme când o să încep să folosesc cremă antirid și o să mă minunez că funcționează, că ceva se întâmplă.

Nu mă sperii de bătrânețe, dar încep să fiu mai blândă cu a mea cutie din carne și oase. Astăzi e probabil în cea mai bună condiție în care va fi în următorii ani, și n-aș vrea să repet greșeala de a nu fi recunoscătoare că funcționează (așa bleg cum funcționeză) cum am făcut acum 10 -15 ani.

No Comments Found