Diverse

23

Când aveam 17 ani îmi doream să organizez un târg de job-uri pentru tineri. M-am dus într-o dimineaţă la AMOFM Sector 2 cu un dosar bine pus la punct şi un discurs „de om mare”. Mă gândisem când trebuia să fie, unde, cu ce bani, pentru cine şi de ce dar şi ce legi să aduc in discuţie pentru a-mi asigura interlocutorul că deşi încă arăt ca un copil am planuri serioase. Şeful agenţiei a fost foarte încântat de iniţiativă dar mi-a explicat că trebuie să vorbesc cu responsabilul pe Bucureşti (la vremea aceea prea-des-văzutul-la-TV-de-astăzi domn Dumitru Pelican). Când ieşeam din biroul său, după ce-mi pusese şi dânsul în braţe noi hârtii care să mă ajute să înţeleg cum se poate implica şi ce trebuie trecut într-un formular pe care să-l completeze o companie pentru a participa la un târg de job-uri, m-a întrebat câţi ani am. I se părea minunat că o puştoaică vrea să facă aşa ceva.

Mă simţeam bine când oamenii observau ce vârstă aveam şi apreciau efortul şi calitatea discursului. După doi ani, când nu mai eram cea mai mică din orice proiecte, de la orice eveniment, am început să simt că nu învăţ destul de repede. Îmi concentram atenţia asupra mea şi nu mai vedeam că şi lucrurile se schimbă în jur. Am avut senzaţia că nu s-au mai născut copii după venirea mea pe lume. Mi-am petrecut ultimii 6 ani din viaţă printre oameni cu 5-10-15 ani mai în vârstă ca mine, niciodată mai tineri şi-am început să mă uit urât la cei născuţi în ’90. Şi nu mă uitam urât la ei pentru că m-ar fi călcat des pe coadă, ci pentru că îmi aminteau că şi eu sunt mai aproape de km 0 al adolescenţei decât de cel al maturităţii.

În vara lui 2006 am fost la primul meu interviu de angajare. Am primit jobul. Mi s-a spus că am mai multă experienţă ca studentele de anul II şi III. Eram mândră de mine. O mucoasă ce abia terminase clasa a XI-a era mai potrivită pentru un post în vânzări decât nişte studente.

Ironia face că tot „experienţă” e şi cuvântul ce m-a întristat şi înfuriat anul trecut. De data asta a fost altfel. Am auzit de atât de multe ori „băi, Tara, eşti super talentată, ai super potenţial şi super – ce mai vrei tu DAR tu nu ai atâta experienţă ca X”. Nu competenţă, nu talent, nu os de pus la treabă ci experienţă.

Să-mi pară rău că nu m-am născut cu 8-10-12 ani mai devreme? Să-mi pară rău că prima dată am pus mână pe o carte de marketing la 15 ani şi nu la 8? Mi-a părut rău deseori. Acum, fix acum, nu-mi mai pare rău. Mi-ar plăcea să spun că nu-mi va mai părea rău vreodată, dar ştiu că vor mai veni zile ca acelea. Nu pot decât să demonstrez fiecărei persoane în parte că cei 23 de ani ai mei au fost mai bine folosiţi decât cei 33 ai altcuiva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *