Am aflat de carte de pe pagina Facebook a AKQA. Am comandat-o imediat de pe Amazon pentru că eram curioasă cum poate fi o carte ce te transformă într-un martor al discuţiilor dintre fondatorul celei mai mari agenţii de digital din lume şi unul dintre oamenii de la Nike ce sunt responsabili pentru campaniile de succes ale companiei.

Ajaz Ahmed şi Stefan Olander vor să împărtăşească învăţăturile acumulate în timp ce priveau revoluţia digitală chiar din inima sa, să îi facă şi pe alţii să vadă noul ca pe o oportunitate şi nu ca pe o ameninţare.

Am notat mai jos câteva dintre lucrurile ce cred că merită transmise mai departe.

+ Fără o platformă care să administreze şi să încurajeze interacţiunea dintre ea şi consumatori, unei companii îi lipseşte coloana vertebrală.

+ Cea mai sigură cale spre fundul unei prăpastii e să crezi că eşti foarte bun şi să nu mai faci eforturi să evoluezi. Nimeni nu-ţi este dator cu nimic. Când te confrunţi cu schimbări rapide ale mediului în care operezi e bine să accepţi cât mai repede realitatea şi să faci modificările necesare pentru a transforma un potenţial dezastru într-o şansă.

+ „Ai nevoie de publicitate pentru că nu ai un produs ori un serviciu remarcabil” spunea Jeff Bezos iar Ajaz şi Stefan cred că fondatorul Amazon a spus acest lucru pentru că, asemeni oricărui antreprenor, s-a gândit că e mai bine să investească resursele sale limitate într-un serviciu pe care oamenii să-l folosească şi recomande decât în sclipici.

+ Trebuie să regândim rolul publicităţii. Acesta este legat mai mult de serviciu decât de o tehnică de persuasiune. Când internetul abia apăruse, broşurile erau scanate şi urcate online. Apoi au apărut bannerele de toate felurile. Când oamenii au început să folosească internetul pe mobil, agenţiile de media s-au gândit să strecoare ad-uri şi acolo.  Premisa era că avem o nouă platformă de comunicare, când, în realitate, avem o nouă platformă de conectare bazată pe ceea ce e important în vieţile consumatorilor noştri.

+ E mai bine să dezbaţi, să discuţi, să ridici tonul şi să nu cedezi până nu este luată decizia corectă decât să respecţi regulile şi să n-ai şansa de a te face remarcat.

+ N-ai cum să dobori recorduri dacă nu eşti gata să ieşi din casă dimineaţa într-o zi de iarnă cât încă este întuneric afară şi să te antrenezi deşi plouă. Este necesar să complici lucrurile pentru tine pentru a le putea simplifica pentru consumatori şi a le îmbunătăţi viaţa – ceea ce ar trebui să reprezinte obiectivul oricărei companii.

Deşi am crezut că o să fiu iritată de desele trimiteri la felul în care Nike priveşte atletul ca sursă de inspiraţie pentru tot ceea ce face, de fapt cred că aici e lucrul care face cartea atât de plăcută – cu toţii suntem atleţi, urmăm paşi mici pentru a ne atingem obiectivul, ne atrenăm şi ne adaptăm pentru a fi cei mai buni, urmăm sfaturile antrenorului şi nu îl îndepărtăm pentru că am avut o primă victorie şi nu-i mai găsim rostul.

Photo by Βethan

Când nu primeşti vreun cadou care să-ţi facă traiul mai uşor de la părinţi, tot timpul ai senzaţia că îţi cârpeşti viaţa. Iei bani din buzunarul pe care scrie telefon nou şi îi pui într-altul pe care scrie chirie, din cel unde te gândeai să strângi bani pentru o vacanţă să-i pui în cel nou apărut pentru medicamente şi datorii către stat. Deşi eşti perfect conştient că trebuie să munceşti, să investeşti în dezvoltarea ta, apar momente în care te întrebi când o să ajungi în momentul în care o să ai destui bani cât să mai umpli şi alte buzunare decât cele legate de strictul necesar, când o să dispară sentimentul că astupi găuri…

Mă uitam la ştirile din acest weekend şi m-am întrebat câte dintre tipele de vârsta mea ce dansau în cluburile din Mamaia îşi pun tipul ăsta de întrebări. Câte dintre ele se enervează aşa cum o fac eu când aud discursul cu „ai răbdare, o peste câţiva ani o să fie bine”? Câte dintre ele se tem că or să ajungă să umple toate buzunarele alea despre care scriam mai sus când o să fie prea târziu să te mai bucuri de anumite lucruri? Nu e vorba doar de faptul că sunt invidioasă că sunt tinere, frumoase şi că aleargă cârduri de flăcăi după ele, mai mult mă întreb dacă nu cumva am ajuns să fiu prea bătrână să văd ceea ce e distractiv în astfel de lucruri.

Când eşti tânăr auzi des acest sfat dar n-ai cum să-l urmezi pentru că, fiind abia ieşit din ou, eşti sigur că succesul şi fericirea se ascund în părerea lumii despre tine, în comentarii anonime şi discuţii purtate pe la colţuri. Începi să alergi după lucruri ce îi vor face pe cât mai mulţi necunoscuţi să spună lucruri bune despre tine. Modul în care gândeşti se modifică, încerci să-ţi educi gusturile, să investeşti în imaginea ta, să obţii cât mai multe puncte în jocul ăsta de-a cuceritul mulţimii de feţe necunoscute. Cu cât eşti mai inteligent şi mai ambiţios cu atât eşti mai uşor de manipulat de oamenii cu mult mai multă experienţă decât tine ce îşi dau seama de dorinţa asta a ta. Îţi vor flutura pe la nas o recompensă ce ţi-ar aduce puncte în jocul ăsta pervers iar tu, în naivitatea ta, te vei convinge că asta e ceea ce îţi doreşti cu adevărat, că ăsta e drumul spre locul unde vrei să ajungi. Îţi vei sacrifica timpul liber, energia, relaţiile cu prietenii şi familia de dragul de a ajunge într-o poziţie ce îţi va aduce admiraţia unor necunoscuţi.

Tânără fiind, şi mie îmi e greu să urmez sfatul ăsta şi cad din capcană după capcană. Sper, totuşi, să scap cât mai curând de boala asta şi să încetez să mai alerg după cai verzi pe pereţi.

The most beautiful people we have known are those who have known defeat, known suffering, known struggle, known loss, and have found their way out of the depths. These persons have an appreciation, a sensitivity, and an understanding of life that fills them with a compassion, gentleness, and a deep loving concern. Beautiful people do not just happen.

Elisabeth Kübler-Ross

Ce e amuzant e că nu poţi să spui „băi, ştiu cum o să se termine repriza asta, o să stau pe bancă să mă uit”, trebuie să urci pe scenă, să-ţi joci rolul. Şi dacă tot eşti pe scenă trebuie să şi joci bine. Şi aşa eşti pe rând naiva de serviciu, orgolioasa ce nu se uită niciodată către cei pe care îi lasă în urmă, războinica fără cauză şi victima colaterală.

Când eşti blocat în trafic pe Colentina ori păşeşti cu grijă să nu trezeşti maidanezii de pe Valea Cascadelor, Bucureştiul este un oraş îngrozitor. Îşi arată frumuseţea abia când eşti pe terasa unui bloc de pe Magheru ori de la Romană. Cu cât eşti mai departe de trotuarele sale, cu atât ţi se pare mai frumos.

Ceea ce a atras atenţia unor jurnalişti şi bloggeri este un paragraf din lege ce vorbeşte despre rolul acestei consilieri obligatorii:

[...] Cercetarea cauzelor care o determină pe femeie să vrea să facă un avort, explicarea procedurii medicale de avort cu imagini foto/video, prezentarea unei examinări ecografice a sarcinii şi înmânarea unei înregistrări fotografice sau video a acesteia, plus explicarea riscurilor avortului şi a opţiunilor post-naştere în cazul în care femeia nu are resurse financiare să crească un copil. [...]

Consilierea este ceva normal. Ceea ce mi se pare că este anormal este modul în care iniţiatorii legii vor să rezolve problema natalităţii în România, convingând gravidele că între o femeie ce face un avort şi un criminal ce împrăştie pe tavan creierii victimei sale nu este nicio diferenţă. Nicio femeie nu ia cu inima uşoară decizia de a întrerupe o sarcină, fără să se gândească în fiecare moment de după ce a aflat că este însărcinată ce ar putea să facă pentru a păstra copilul. Nu de consiliere de acest tip au nevoie femeile ce trebuie să facă un avort, ele au nevoie de o viaţă mai bună, de una în care să-şi permită să aibă un copil ori mai mulţi, de una în care să nu se gândească în fiecare zi cu teamă la următoarea, de una în care cunosc toate metodele de contracepţie posibile şi în care rămân însărcinate pentru că îşi doresc.

M-am uitat peste situaţiile mai multor ţări dar m-am oprit puţin asupra Suediei. Acolo nu mai există mari dezbateri pe marginea moralităţii ori legalităţii avortului, este dreptul femeii să aleagă dacă vrea să păstreze acel copil sau nu. Suedia susţine prevenirea sarcinilor nedorite prin metode contraceptive iar obiectivul tuturor politicilor sale publice din această zonă nu este acela de a scădea cu orice preţ numărul avorturilor ci acela ca toţi copiii născuţi în această ţară să fie unii doriţi.

E mai uşor să creezi un proiect de lege care să contravină Legii Pacientului ce stipulează că o persoană poate alege să nu i se prezinte de către medic detaliile procedurii căreia urmează a fi supusă decât să gândeşti politici publice prin care să ajuţi familiile din România să-şi dorească toţi acei copii pentru că îşi permit să-i crească. E mai uşor să propui soluţii care să schilodească sănătatea mintală a unor femei trimise la ginecolog pentru avort de sărăcie (înainte de toate) decât să îţi asumi responsabilitatea de a începe o reformă reală într-o ţară în care între 1958 şi 2008 au fost făcute 22.178.906 avorturi conform datelor Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii.

Numărul avorturilor trebuie scăzut prin investiţii în educaţie şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din România, nu prin obligarea unor femei să participe la acel tip de consiliere ce ar putea să le distrugă sănătatea mintală.

Oare banii investiţi în Catedrala Mântuirii Neamului n-ar putea să fie folosiţi pentru a scădea cu 99% avorturile într-un an în România? 400 de milioane de dolari ajung pentru a cumpăra anticoncepţionale pentru toate femeile din România pentru mai mult de un an…

După ce luna trecută am fost oprită de o tipă ce mi-a spus că e din Slovenia şi nu mai are bani să ajungă la Iaşi la hotel, moment în care am aflat că nu m-am vindecat de naivitate, în seara asta am ezitat puţin să spun că vorbesc engleză când am fost oprită de două puştoaice. Mă şi vedeam căzând pentru a doua oară în aceeaşi plasă… Nu mi-au cerut bani, nu mi-au vândut nicio poveste, îşi doreau doar să le arăt pe hartă unde a sala Floreasca. Şi cum aveam chef de plimbare am vrut să le conduc până acolo.

Au terminat liceul, au lucrat jumătate de an iar acum sunt într-o călătorie prin sud-estul Europei. Au amânat mersul la facultate ca să cunoască o mică parte de lume. Fac couchsurfing şi găsesc România încântătoare. La 18 ani eu nu ştiam nici cum să ajung la Piaţa Victoriei, ele se plimbă prin Europa!

Am discutat despre Ceauşescu, liceele din Bucureşti, Centrul Vechi, Transilvania şi Deltă. Mi-au spus că au vrut să scrie pe blogul lor despre această călătorie dar au decis în cele din urmă să scrie o carte. Mi-au promis că or să mă caute mâine ori poimâine să ieşim la bere.